(continuare a revistei DATORIA ROMANEASCA condusa de dl. Nicolae Manolescu din Chicago, IL)
Motto:"Am certitudinea invincibilităţii poporului român. Aşa cum a ieşit din impas cu Ceauşescu, va ieşi din orice impas. Aşa cum a făcut Unirea Principatelor, împotriva a trei mari puteri, otomană, austriacă şi rusă înaintea unităţii Italiei, e atît de viguros neamul ăsta al nostru, că nu mă îndoiesc că virtuţile îl scot din impas. " - Petre Tutea
Child trafficking from Romania and the coordinator of this traffic, Vali Nas, an impostor pretending to be a lobbyist for inter-country adoption
Still distorting the facts.
By Brian Douglas.
I have just read an article by Vali Nas from Bucharest who is one of the largest
pressure group leaders in Romania with many friends in the foreign countries all
interested in pressuring Romania to re open Inter Country Adoptions.
In the time inter country adoptions were allowed it is clear that Mr Nas did
well out of the plight of these unfortunate children who were literally pawns in a massive business that amounted to the sale of children by unscrupulous
agencies and the Ban on Inter country adoptions had a direct impact on his
future lifestyle which dropped one would assume considerably!
Mr Vali Nas at every opportunity makes outrageous attacks on EU and Romanian Government ministers and officials alike, in fact anyone who does not share his view that the high profit business of inter country adoptions should be opened again.
In his latest outburst he criticizes and tries to ridicule European Union MEP
Baroness Nicholson, Romanian Secretary of State for Adoptions Teodora Bertzi and National child protection state chief Bogdan Panait.
Clearly Vali Nas is not a person of quality as those of us who know of him and his background can see through his motives for such personal attacks and realize that personal attacks resolve nothing and are in effect the voice of desperate ill informed and people lacking in moral quality. In other words not exactly the kind of person you would want involved in any kind of child care.
In his article Mr Nas refers to a report by UNICEF which states that there are
some 9.000 babies abandoned in every year in Romania.
The report is well out of touch with reality today in Romania for several
reasons.
1. It is not a true picture of all Romanian counties as it relies on only
certain areas of the country and then calculates percentages on these to get its figures.
2. It does not take into account the fact that babies in Hospitals are often
there as they are ill and are not abandoned.
3. It does not take into account that Mothers often have to be at home to look after other children in the family setting, plus here I must mention that in every Country within the EU and USA mothers are not compelled to stay interned with their sick children 24 hours a day and in the cases of infectious diseases or when a ward is in quarantine cannot anyway.
I fully appreciate that Unicef do very good work in many countries but their
reportage of Abandonments in Romania is clearly flawed and therefore unreliable in my opinion and cannot be regarded as the reality.
Mr Nas will never accept the above as it goes against his principles which are
to give Romania the worst name he can, in the hope that the EU or perhaps the USA may try to exert even more unjust pressure to re open Inter Country
adoptions again so his lifestyle can again go upwards at the children's expense.
Romania was correct to ban Inter country adoptions as it was proved to be
nothing more than a large business network, run by well financed people, who never put the children's interest first. In the other aspect Romania no longer needs these kind of adoptions ,as it has reformed its child care system in recent years and internal adoption is now available for the genuine orphan child and here I am speaking of as in all countries were tragically a child's parents have died and there are no living relations.
Romanian childcare in 2006 is completely different from that of 1990 and Mr Nas would do well to realize that.
„Literatura lui Mircea Cãrtãrescu e o marfã proastã, pentru obsedatii
sexuali, care se masturbeazã" - Autor: Corneliu Florea, Winnipeg-
Canada
trimite copilul la un cioban ca sã-l învete o limbã româneascã purã.
Dupã cîteva luni, bate cineva la usã: «Sînt eu, ciubanul, ti-am adus
cupilul». Rîdeam de pronuntia aceea ciudatã. Dar ce era un evreu?
Mama n-a stiut sã-mi explice". (Mircea Cãrtãrescu)
În anul cînd se nãstea Mircea Cãrtãrescu - colegul meu de bancã, de
la Liceul Loga, Constantin Mares, român dupã nume, evreu dupã mamã,
ne-a spus „istorioara" de mai sus, într-un joc de accente de mare
efect. La vremea aceea, în anul 1956, nu spuneam „istorioare", ci
bancuri cu evrei, care circulau cu duzinele, erau libere si savurate,
dar cele mai multe erau scoase si spuse de evreii însisi. Nu se punea
problema de antisemitism, ca acum! De fapt, din cel de fatã, afarã
de „pronuntia aceea ciudatã" de atunci, Mircea Cãrtãrescu nu a
realizat nici acum, la maturitate, cã e luat în derîdere ciobanul, nu
evreii!
Citind articolul „O vinã istoricã", al lui Mircea Cãrtãrescu (M.C.),
mi-am adus aminte de acei ani, cînd aveam cartele pentru alimente si
îmbrãcãminte, cînd liceul românesc se transformase în „scoala medie
de 10 ani", si singura masinã care circula noaptea în cartierul
nostru timisorean era duba neagrã. Eram o tarã ocupatã, subjugatã. Am
remarcat respectuosul gest al autorului fatã de mama sa, scriind
cuvîntul cu literã mare, dar am rãmas perplex (dupã atîtia ani de
viatã, mi se întîmplã tot mai rar) sã aflu cã mama sa nu a stiut sã-i
explice ce este un evreu! Nu se poate sã spui asa ceva despre o mamã
bucuresteanã din acea perioadã, pentru cã anihileazã istoria,
realitatea socialã, o lume bucuresteanã care era acolo dinainte de
rãzboi si dupã aceea. Anihileazã si litera mare de la începutul
cuvîntului mamã! Se poate, dragã Mircea Cãrtãrescu? Rãmîie vorba
între noi, dar si ciobanul din crestetul Carpatilor stie ce este un
evreu… În articolul „O vinã istoricã" publicat în „Jurnalul National"
din 5 iulie 2005, M.C. strãbate întreaga distantã din copilãria sa
pînã în zilele de astãzi, cu istorioare (bancuri cu Itzic si
Schtrul), parabole (interesante) cu profunde indignãri împotriva
antisemitismului (foarte frumos, apreciabil si lãudabil, numai cã
anumite constatãri reale despre evrei nu înseamnã antisemitism),
relevatii despre vina românilor fatã de evrei, si trage concluzia
cã „avem datoria sã ne recunoastem vina istoricã fatã de evreii din
România, ca un prim-pas spre recîstigarea onoarei noastre de popor
civilizat, european". Mã rog, asta-i concluzia sa, opinia sa, este
dreptul sãu inviolabil de expresie. Dar ce ne facem cu ciobanul?
Fiindcã si ciobanul face parte din poporul român si are dreptul
inviolabil de expresie: „Apoi, domnule Mircea Cãrtãrescu, io-s român
si nu mã simt vinovat fatã de evrei! Eu nu le-am fãcut nici un rãu.
Nici fiu-meu, care-i tot cioban, de vîrstã cu dumneata, nu le-o fãcut
nimic niciodatã! ªi eu, si el avem necazurile noastre si alte vine,
nu ne mai pune si dumneata una în spate! Cã nimeni nu ne-a întrebat
pe noi, atunci, demult, la rãzboi, ce sã facã cu evreii! Opriti-vã la
domnii care au condus lumea atunci, care tãiau si spînzurau cum
vroiau, nu noi, poporul român". Are dreptate si ciobanul, spune si el
o parte de adevãr. Este indignat cã, dupã 65 de ani, sã vinã un poet
rãsfãtat si agãtat de scara cãtãrãrii si sã-l învinovãteascã, sã-i
vorbeascã de „onoarea noastrã de popor civilizat, european". Expresie
obsolut nelalocul ei, umflatã, tipicã de pe malul bucurestean al
Dîmbovitei, împrumutatã din cliseele lui Andrei Plesu, Liiceanu si
Patapievici! Expresia de mai sus este necivilizatã si nedemocratã,
pentru cã lasã de înteles cã europenii ar fi mai cu mot, superiori
altora de pe alte continente. Dar asa se manifestã spuma bucuresteanã
(îsi spune elitã), obsedatã sã parã euro-atlanticã purã, încît s-au
redus intelectual la o singurã idee fixã: intratul în Europa. Ideea-i
fixã, personal sau implantatã sã fie fixã zi si noapte, spuma
bucuresteanã a devenit de ani de zile simbriasã-trîmbitatã
asurzitoare, sã nu se mai audã nimic altceva în jur. Privind-o, îti
aminteste, desi nimeni nu mai vrea sã-si aminteascã, de fixomanii
constructiei comunismului. Spumã de val murdar, atunci si acum! În
parantezã, dacã cineva le-ar spune: „Linistiti-vã, sînteti în Europa
de cînd Apollodor din Damasc a fãcut podul peste Dunãre. E rîndul
vostru sã faceti ce au fãcut romanii în urmã cu 2.000 de ani: ordine
si muncã", atunci sã vezi reactie istericã! Cum îndrãzneste cineva
din afara Bucurestilor sã-i învete ceva pe ei, care-s toti poeti
talentati, eruditi de la ªtefan Gheorghiu si 22-GDS, sau filosofi ca
Plesu si Liiceanu! Pardon, scuzati, a fost o scurtã parantezã… dacã
începeau românii cu poduri si autostrãzi, cu lege si curãtenie, azi
ne-ar ruga UE sã ne afiliem la ea… Dar, sã ne întoarcem la ciobanul
nostru si la M.C., care este un nou trîmbitas al holocaustului în
fata intrãrii Institutului „Elie Wiesel", unde cercetarea-i gata
aranjatã, mai e nevoie, de ochii lumii, de cercetãtori-trîmbitasi
autohtoni. ªi M.C. îsi scrie curriculum vitae în acest articol pe
care-l încheie cu: „…caut antisemitismul în cele mai ascunse zone ale
mintii mele, sã-l localizez, sã-l izolez. Abia în acest fel voi fi
liber de el". Bravo, M.C., asa sã faci! Ti se vor deschide portile
împãrãtiei! Sigur cã acest final-angajament este un îndemn pentru
toti românii, din tarã si diasporã, sã facã la fel ca tine!
Mobilizator îndemn! Nu stiu cum va fi cu ciobanul… El nu-i oaie de
turmã. El e baciul lor… ªi nu a trecut mult si citesc într-o notã
din „România liberã" cã „Tîrgul de Carte Bucuresti s-a închis" si lui
M.C. i-a fost decernat premiul AER (pardon, Asociatia Editorilor din
România) pentru cartea „De ce iubesc femeile". Bravo, M.C., vezi cum
s-au deschis portile împãrãtesti/împãrãtiei, dacã stii cum si unde sã
trîmbitezi? Dar asta nu-i tot, mai aflãm din nota RL cã: „Pe lîngã
cei trei boieri ai mintii, a apãrut al patrulea". Ceilalti, Andrei
Plesu („Despre îngeri") H.R. Patapievici („Omul recent") si Gabriel
Liiceanu („Usa interzisã"). „Ce supra-academicã nominalizare", care
va stîrni puternice reactii printre scriitorii marii Uniuni, dintre
care unii vor face anginã pectoralã de ciudã, aflînd cã numai patru
sînt boieri ai mintii, si ãstia toti aliniati de-a-lungul cheiului
dîmbovitean, nici un provincial, nici un parizian! Pãi, cine este de
vinã, dacã nu si-au cãutat antisemitismul în cele mai ascunse zone
ale mintii si, gãsindu-l, nu l-au lichidat! Au stat, asa, deoparte,
mãreti, ca ciobanul pe crestele Carpatilor. M.C. este istet, a prins
vremurile de-un picior, îmi place. Dovada este cã a doua zi m-am
urcat în avion, am trecut Oceanul, am cumpãrat „De ce iubim femeile" -
are 135 de grame, mi l-au cîntãrit la controlul bagajelor pe
aeroport - si am decolat înapoi. Zbor la 11.000 de metri, afarã, la
înãltimea asta, sînt minus 56 de grade Celsius, înãuntru ni se
serveste „vegetarian pasta" si un vin prost si cu portia. Renunt, pun
mîna pe creion si mã apuc de cartea celui de-al patrulea boier al
mintii. (Pe ceilalti trei boieri i-am devorat pe sãrite, fiindcã îmi
dãdeau indigestii, în plus, am dreptul sã aleg numai ce-mi place,
sînt liber.) Cartea, de 135 de grame, începe cu o mãrturisire: „Aveam
tîmpitul obicei de a vorbi în citate" (ceilalti trei boieri ai mintii
îl au si acum), iar la pagina urmãtoare aflãm: „Am rãmas acelasi
jerk" (zice pe englezeste, sã nu înteleagã ciobanul ce este, dar
acesta si-a dat seama cã-i smucit, de cînd a început sã-si caute
antisemitismul cu lumînarea aprinsã prin minte), dupã care intrã în
tema despre femeile cu care s-a culcat pe unde a apucat, si cum. Asta
este în esentã cartea care s-a vîndut mai bine decît cele ale
celorlalti boieri ai mintii pe malul bucurestean al Dîmbovitei. Sã nu
uit, cã vreau sã mã iau cu altele, dupã orgasm M.C. face mici
filosofii, banale de cînd lumea, dar acum era rîndul lui. Îsi aduce
aminte si de „bancuri idioate" pe care le împãrtãseste cititorilor.
Dar sã intrãm mai în adînc: „… eu aveam 23 de ani si pe futelnita mea
nu venise nici o femeie", si se consoleazã ca Huxley, alt boier al
mintii, dar de pe altã gîrlã, care a fost bãiat mare pînã la 26 de
ani. În sfîrsit, a venit ziua mult-asteptatã si a devenit bãrbat în
mirosul de tocanã al garsonierei în care si-a pierdut virginitatea cu
Irina, care va deveni securistã. Nici nu se putea altceva, doar acum
a venit momentul sã întoarcem roata istoriei si din apãrãtoarele
clasei muncitoare, sã le facem curvele-curvelor. Pe toate! Apoi, dupã
Irina, începe sã-si deschidã o agendã cu ejaculãrile sale, un fel de
jurnal de futelnitã, ca sã-i folosim expresia. ªi iatã-l si pe malul
Senei, în sezonul în care „Parisul pute a pipi si a languste",
gãzduit la un algerian si o româncã, aceasta, în ultima searã,
invitîndu-l sã aibã o partidã de sex în trei. În aceastã situatie,
boierul mintii se luptã cu hormonii dezlãntuiti de grappa care îi
ataca întruna constiinta. Scenã mare, emotii tari! Vine stewardesa
cu „fruit juice" si mã întrerupe tocmai cînd aflam cã M.C. era într-o
tabãrã de tineri scriitori, „pe undeva, prin Banat… înfundat pînã în
gît de mizeria sexului… cu o poetã nimfomanã… care în acelasi timp s-
a dat oricui i-a spus vino". De data asta am lãsat cititul, am luat
sucul si am rãmas pe gînduri. Chiar asa: cîti ani am eu de am timp de
irosit cu asemenea pagini scrise pentru elevii ajunsi la pubertate
sau adolescentii întîrziati? Dar cîti ani are M.C.? Uite, împlineste
50 de ani! La 50 de ani, si întîrziatii se maturizeazã, dar M.C.
scrie de parcã a rãmas din punct de vedere psiho-sexual în stagiul
falic (între 3 si 6 ani), dupã teoria lui Sigmund Freud! Ce dracu',
nu si-a publicat jurnalul de futelnitã pînã la 30 de ani, mai era o
scuzã! Nu se putea atunci, acum a dat lovitura publicitarã la grupa
micã. A vîndut peste 40.000 de exemplare. Bravo lui, boier s-a fãcut!
Oare, chiar e multumit de el? Dacã da, înseamnã cã atît îl duce
mintea! Nu cã are minte, dar si-o foloseste cu interese de
cãpãtuialã, de boierealã! Ãia de la „RL" nu au gresit, mai ales dacã
te uiti si la ceilalti trei boieri! Ce puternicã este reclama! Ce
clan odios sînt scriitorimea si critica literarã bucuresteanã! Poate
gresesc eu, am rãmas în urmã, la realismul socialist, la adevãrul
istoric, la frãmîntãrile omenirii, pe cînd astãzi predominã doar
realismul sexual în arte si literaturã. Noua generatie este
sexograficã, se cultivã sexul înainte de toate, falusul si vulva, în
loc de toate! E fiziologic, e normal, necesar si plãcut, dar oare
trebuie sã devinã dominant?! Din moment ce Asociatia Editurilor din
România premiazã 135 de grame de fabulatii sexuale scrise pentru
clasa a patra primarã, probabil asa este! Repet, 135 de grame, pentru
cã asta am cumpãrat, o cantitate scrisã fãrã nici o calitate literarã
sau intelectualã, o maculaturã pentru obsedatii sexual care se
masturbeazã cînd citesc agendele de ejaculare ale altora. Ia sã
trimit eu cartea asta înapoi autorului si sã-i cer sã-mi înapoieze
banii! Cã asa-i în UE, chiar în America: marfa proastã se înapoiazã
si banii se restituie. Întreb stewardesa dacã au un oficiu postal în
sura asta zburãtoare în care a înghesuit si legat vreo 400 de
cãlãtori, unii în altii. Nu au! Pãi, cum, doar în toate cãtunele din
UE, cu mai putini locuitori decît sîntem noi aici, existã oficiu
postal. Trebuie sã astept. Înainte de a o pune în bagaj, rãsfoind-o,
privirea mi-a fost atrasã de un nou capitol: „…A lovely little jewish
princess…" Hop, aici trebuie sã fie „The Hub", adicã, în limba
ciobanului, butucul rotii, si am citit. Pe scurt, dupã ce a vizitat
Lagãrul de la Auschwitz, a cinat într-un local evreiesc, unde era un
grup de israeliene încîntãtoare, care, pur si simplu, l-au fermecat,
fãcîndu-l sã-si aducã aminte de Estera, o adevãratã printesã a
frumusetii si-a mintii, „cu care nu m-am culcat niciodatã", dar care
l-a fascinat si l-a fãcut sã înteleagã, o datã pentru totdeauna, ce
înseamnã cu adevãrat o femeie. Romantã sutã la sutã, pe „sub stele cu
sase colturi", pînã ce Estera a emigrat în Israel cu pãrintii ei.
Destept bãiat, ajunge departe în viata lui, pentru el…
Un articol de Nae Ionescu, publicat in "Cuvantul" la 21 Martie 1930:
“De ce nu e bun şovinismul"
Iată însă că aceste consideraţii au găsit un ecou la… Budapesta. Şi anume în coloanele confratelui “Nemzeti Ujsag”; care comentează punctul nostru de vedere, sub titlul “Abandonarea latinităţii valahe”. Am cetit. Am cetit, şi nu mă pot dumeri nici acum. Ce a înţeles şi mai ales ce a putut scoate confratele budapestan merită, în adevăr, atenţiunea noastră.
Citez: “Cele scrise de ziarul “Cuvântul” sunt foarte instructive; şi de natura a tempera entuziasmul exagerat care a contribuit la orientalizarea şi balcanizarea Ardealului. Articolul va avea de efect că Europa occidentală va lua notă de caracterul oriental al României; şi va înţelege ce greu păcat au făptuit cei cari, în numele democraţiei apusene, au aruncat Ardealul unei ţări cu suflet oriental”.
Eu cred că dacă onoratul meu confrate ungur s-ar fi gândit că lucrurile acestea se cetesc şi dincolo de graniţa ţării sale, ar fi ezitat să le scrie. Pentrucă, vedeţi, peste graniţă se găsesc şi oameni cari să fie sustraşi deformaţiei “patriotice” de perspectivă. Şi dacă nu altceva, dat cel puţin un lucru pot opune aceşti oameni consideraţiilor patriotice de la Budapesta: că Ardealul nu ne-a fost “aruncat” de nimeni, – ca atare “democraţia apuseană” nu a avut nimic de spus în această afacere.
Cu “democraţia apuseană” şi cu “Europa occidentală” avem noi, de sigur, socotelile noastre: în care sunt înscrise precis debitul şi creditul. Şi nu am precupeţit niciodată recunoştinţa noastră discretă, sobră şi demnă, dar cu atât mai efectivă, atunci când am fost în situaţia de a fi primit mai mult decât am dat. Ardealul însă nu ni l-a dat nimeni. Nici măcar nu l-am luat noi. Ci Ardeal şi “Ţară” au mers unul înaintea alteia, ca două părţi ale aceluiaş tot, atunci când s-a ivit prima împrejurare prielnică, pe care de un mileniu o aşteptam cu dinţii încleştaţi.
Dar confratele “Nemzeti Ujsag” ne “denunţă” Europei: vedeţi, valahii aştia nu sunt decât nişte .., orientali: şi dv. le-aţi dat Ardealul! Stranie şi întristătoare atitudine. E destul de dureros să vezi un popor mândru ca cel al maghiarilor – dar oare maghiar să fie redactorul autor al articolului? – coborându-se la rolul de delator. Când însă delaţiunea e de aşa calitate, întristarea noastră devine jale. In adevăr, neamului omenesc nu-i e cruţată nici un fel de umilinţă.
Când noi ne-am exprimat îndoieli în chestia latinităţii noastre şi am afirmat caracterul categoric oriental al civilizaţiei româneşti, am exprimat nu numai un fapt, ci şi necesitatea orientării politicei noastre după realităţi. Nu ne-am gândit un singur moment că a nu fi occidental e o ruşine. Pentru că – am dovedit-o doară! – nu există pentru un popor civilizaţii sau culturi superioare sau inferioare, ci numai o singură formă de cultură; aceea de care el e capabil, în virtutea componentelor lui istorice. A pune însă, peste aceste imperative ale realităţii, în cumpăna valorificării, formula structurală a apusului şi a răsăritului, şi a decide fără nici un fel de discuţie prealabilă în favoarea celei dintâi, iată ce nu poate face decât cineva care nu numai că ignorează primele elemente ale culturii şi civilizaţiei răsăritene, dar e străin şi de dureroasa îndoială în care se frământă de un sfert de veac metafizica europeană.
Evident însă, confratele nostru nu face numai teorie; ci el ar vrea să spună: aţi aruncat Ardealul orientalilor ălora de valahi; şi nu ni l-aţi lăsat nouă. Nouă, – cui? Desigur, nouă – Ungurilor; cari se ştie doară că suntem occidentali. A ni se refuza nouă dreptul de a ne uni cu Ardealul pentru că nu suntem occidentali, şi a ni-l cere dela democraţia apuseană, pentru Unguri ca reprezentanţi ai acestei democraţii, iată, de sigur, încă o culme. Pe care o atinge “Nemzeti Ujsag” ; care ştiţi ce înseamnă: Gazeta Poporului.
În ce mă priveşte, eu am ştiut întotdeauna că Ungurii sunt de origine turanică şi că reprezintă un popor tânăr, mândru, viguros, şi – în păturile lui adânci – o rasă nealterată. Pentru aceasta i-am şi preţuit întotdeauna; pentru ceea ce aduceau ei în centrul Europei: orizonturi largi de stepă, pasiuni puternice – cari impresionează chiar când se exercită în potriva noastră, – sălbatec romantism nostalgic al unui neam de plugari şi păstori, viaţă atutentică şi un fel de cavalerism, unite toate într-un patriotism halucinant care a dat Europei cea mai înaltă şi mai cuprinzătoare formulă metafizică a misticei statului.
Şi iată-l acum pe confratele meu maghiar aruncând peste bord această magnifică moştenire, pentru a intra slugă proastă la occident. De ce? Ca să “capete” înapoi Ardealul. Ca şi cum Ardealul se capătă şi nu se ia, ca şi cum o ţară cu un suflet ca al fraţilor noştri de peste munţi se poate guverna cu mandat dela Europa apuseană, ca o colonie oarecare din Papuasia! Vai!
Nu scriu lucrurile acestea pentru Unguri. Nu-mi voiu permite nici odată să dau lecţii unui neam, mai ales când e străin. Le scriu însă pentru fraţii mei, Românii! Ca să înţeleagă ei ridiculul sinistru la care poate duce şovinismul; şi ca să ne ferească de acest cel mai greu păcat al unei rase.
Un veac si jumatate de la UNIREA PRINCIPATELOR - de Florian Danescu
"Am certitudinea invincibilităţii poporului român. Aşa cum a ieşit din impas cu Ceauşescu, va ieşi din orice impas. Aşa cum a făcut Unirea Principatelor, împotriva a trei mari puteri, otomană, austriacă şi rusă înaintea unităţii Italiei, e atît de viguros neamul ăsta al nostru, că nu mă îndoiesc că virtuţile îl scot din impas " - Petre Tutea
24 ianuarie reprezintă in sufletele romanilor aniversarea Unirii vechilor Principate Romane Moldova si Tara Romaneasca, Unire care sta la baza statului national modern Romania. Vechi ideal al Neamului Romanesc implinit pentru scurt timp la 1600 de voievodul Mihai Viteazul si ramas inca un ideal de implinit in ce priveste reintoarcerea Basarabiei la locul sau in granitele Romaniei, Unirea de la 1859 este strans legată de Alexandru Ioan Cuza – nascut la 20 martie 1820 la Husi si decedat la 15 mai 1873 la Heildenberg, Germania - şi de alegerea acestuia ca domnitor al ambelor principate la 5 ianuarie 1859 în Moldova şi la 24 ianuarie 1859 în Ţara Românească.
Unirea de la 1859 s-a facut insa treptat.. Ea a început în 1848, odată cu realizarea uniunii vamale si desfiintarea vamii dintre Moldova şi Ţara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza si George Bibescu. Domnitorul muntean Gheorghe Bibescu face primul pas la 1 ianuarie 1848 spre Unirea Principatelor, desfiinţând Vama din Focşani, important punct vamal intre Tarile Romane. Ideea era insa mai veche inca din 1842 avand la baza un proiect de unificare a măsurilor şi greutăţilor. Urmeaza cununia lui Gheorghe Bibescu, domn al Tarii Romanesti, in septembrie 1845 la Biserica Sf. Ioan din Focsani situata aproape de piatra de hotar intre cele doua Principate. Nas de cununie a fost domnitorul Moldovei de la acea data, Mihai Sturdza.
Ideea Unirii Moldovei şi a Ţării Româneşti, existenta inca de la 1600 in constiinta Neamului Romanesc, a fost la acest moment o puternica temă de dezbatere in cele doua Tari Romane si pe plan internaţional..
Inchierea razboiului Crimeeii a dus la un context politic favorabil Unirii Tarilor Romane. Situaţia externă devenise favorabilă prin înfrângerea Rusiei şi hegemonia politica a Frantei. Astfel se oferea un context prielnic punerii în practică a ideii Unirii, in special pentru ca Imparatul Napoleon al III-lea dorea un bastion răsăritean francofil si prin care sa franeze expansiunea rusească. Votul favorabil Unirii în ambele ţări, rezultat în urma unor Adunări Ad-hoc din 1857 a facilitat in 1858 in cadrul Conventiei de la Paris o intelegere între Marile Puteri si acceptarea unei Uniri formale între cele două ţari, cu guverne diferite dar cu anumite instituţii comune.
De mare importanta a fost propaganda unionistă dusa de partizanii Unirii prin gruparea Partida Nationala atat in Tarile Romane cat şi în afra lor. Activitatea din afara tarii, in special in Franţa, a cuprins de la apeluri către opinia publică, afirmarea programului politic în presa pana pana la memorii către Napoleon al III-lea şi premierul britanic Palmerston, constituirea la Paris a unui comitet cu deviza Dreptate! Fraternitate! Unitate! Precum si asigurarea sprijinului unor personalităţi ca Paul Bataillard sau Edgar Quinet.
In Principate, acţiunile unionistilor s-au desfăşurat în cadrul determinat de prevederilor Conventiei de la Balta Liman, afirmându-se in modalităţi variate: constituirea Comitetelor Unirii la Iaşi şi la Bucureşti in 1856, editarea unor organe de presă ca România Literară la Bucuresti, Steaua Dunării la Iasi, Românul la Bucureşti, revenirea în patrie a unor revoluţionari paşoptisti, în Moldova, ca urmare a liberalismului domnitorului Alexandru Ghica.
Prin Tratatul de Pace de la Paris din 18/ 30 martie 1856, se prevedeau: intrarea Principatelor Române sub garanţia colectivă a puterilor europene, revizuirea legilor fundamentale, alegerea Adunărilor ad-hoc care să exprime atitudinea românilor în privinţa Unirii, integrarea în graniţele Moldovei a trei judeţe din sudul Basarabiei - Cahul, Bolgrad si Ismail, trimiterea în Principate a unei Comisii Europene cu misiunea de a propune „bazele viitoarei lor organizări” si libertatea navigaţiei pe Dunăre ce a determinat infiintarea Comisiei de Navigatie a Dunarii de Jos.
Adunările ad-hoc aveau caracter consultativ şi erau alcătuite din reprezentanţi ai Bisericii, marii boierimi, burgheziei si ţărănimii, cu scopul de a face propuneri referitoare la realizarea Unirii.
Având de partea lor sprijinul marilor puteri antiunioniste ca Austria şi Imperiul Otoman precum şi pe cel al caimacamului/loctiitor domnesc Todirita Bals înlocuit, după moarte, de Nicolae Vogoride - un personaj dornic de a ajunge pe tronul Moldovei - separatiştii au reuşit la 19 iulie 1857 să câştige alegerile pentru Divanul Ad-hoc din Moldova. Vogoride a falsificat listele electorale de reprezentare în Divanul ad-hoc înlocuind listele unioniştilor cu cele ale antiunioniştilor. Această manevră făcea ca numarul reprezentanţilor celor care se opuneau idealului Unirii sa fie majoritar în Divan. În mai 1857, Ecaterina Vogoride, sotia lui Vogoride, a sustras o parte din corespondenţa secretă purtată de soţul ei cu rudele din Constantinopol. Asa s-a aflat ca lui Vogoride îi era promisă domnia dacă ar fi reuşit să zădărnicească Unirea Moldovei cu Valahia, falsificând alegerile. Prin Costache Negri scrisorile compromiţătoare au fost publicate în ziarul "L'Etoile d'Orient", ce apărea la Bruxelles, traduceri ale scrisorilor apărând rapid şi în Moldova. Când sultanul, sprijinit de Austria, nu a anulat alegerile pasrand rezulatele si considerandu-le valide, ceilalţi supervizori, Franta, Rusia, Prusia şi Regatul Sardiniei au rupt relaţiile diplomatice cu Imperiul Otoman la 4 august 1857.
Tensiunile dintre Anglia si Austria pe de o parte ca puteri ce încurajau Imperiul Otoman să nu accepte noi alegeri, şi celelalte state participante la Congresul de la Paris, au fost dezamorsate de întâlnirea de la Osborne din 9 august 1857 dintre Napoleon III şi Regina Victoria a Angliei. In urma acestei intalniri alegerile falsificate de caimacanul Vogoride din Moldova au fost anulate. În schimbul anulării alegerilor din Moldova, Napoleon al III-lea accepta varianta unei Uniri parţiale a Principatelor, acestea urmând a avea doi domni, două guverne, două Parlamente/Adunari Legislative. Instituţiile comune urmau a fi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Comisia Centrală de la Focşani, ce avea să se ocupe cu elaborarea legilor de interes comun pentru ambele Principate, şi Armata.
Au avut loc noi alegeri, astfel încât la 22 septembrie 1857 s-a adunat Divanul Ad-hoc al Moldovei care era favorabil Unirii, iar la 30 septembrie cel al Valahiei/Tarii Romanesti. Prin documentele redactate, s-a pus baza Unirii celor două principate.
Ulterior pe 7 şi 9 octombrie 1857 sunt elaborate rezoluţiile prin care se cereau:
- Respectarea drepturilor Principatelor şi îndeosebi a autonomiei lor în cuprinderea vechilor lor capitulatii încheiate cu Înalta Poartă în anii 1393, 1460, 1511 şi 1634
- Unirea Principatelor într-un stat sub numele de România
- Prinţ străin cu moştenirea tronului, ales dintr-o dinastie domnitoare dintre cele europene şi ai cărui moştenitori să fie crescuţi în religia ţării
- Neutralitatea pământului Principatelor
- Puterea legiuitoare încredinţată Adunării Obşteşti, ce va reprezenta interesele naţiei
Toate aceste cereri aveau garanţia colectivă a puterilor care au subscris tratatului de la Paris.
Mai departe, intrunite pentru a lua în discuţie cererile celor două Divanuri ad-hoc la 10/22 mai si 7/19 august 1858, puterile europene semnatare au adoptat Convenţia de la Paris prin care se hotarau urmatoarele:
- Principatele îşi păstrau autonomia sub suzeranitatea Porţii şi protecţia celor şapte puteri europene
- Se adopta denumirea de Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei, fiecare având instituţii proprii
- Se înfiinţau instituţii comune precum Comisia Centrală de la Focşani (care elabora proiectele de legi de interes comun), Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie si Armata
- Prevederea de principii de organizare şi modernizare a viitorului stat : separaţia puterilor în stat, desfiinţarea privilegiilor de clasă, egalitatea în faţa legii, drepturi politice pentru creştini, libertatea individuală
- Dreptul de vot a ramas insa cenzitar.
După încheierea Convenţiei de la Paris, care a jucat initial rolul unei Constituţii a Principatelor, au urmat alegerile pentru Adunările Elective, care urmau să îi desemneze pe cei doi domni.
La începutul anului următor, la data de 24 ianuarie 1859, zi devenita memorabila pentru Neamul Romanesc, colonelul Alexandru Ioan Cuza, lider al miscarii unioniste, a fost ales ca domnitor al Moldovei şi Ţării Româneşti, realizand de facto Unirea Principatelor, Unire ce sta la baza Romaniei moderne.
Pentru dezamorsarea opoziţiei Imperiului Otoman şi al Austriei faţă de Unire, Romania beneficieaza de spijinul lui Napoleon al III-lea. Asadar la 13 aprilie 1859 Conferinţa de la Paris recunostea oficial Unirea de la 24 ianuarie 1859.
Conform deciziei Convenţiei de la Paris, s-a infiintat in mai 1859 Comisia Centrală la Focşani, cu scopul redactarii primei Constitutii a Romaniei. Proiectul de Constituţie nu a fost aprobat de Cuza, Comisia fiind desfiintata in februarie 1862.
Mai tarziu in 1862, cu ajutorul unioniştilor, domnitorul Cuza reuseste sa unifice Parlamentul şi Guvernul, realizând Unirea politica finala.
Testamentul politic al lui Mihai Eminescu - de Dr. Radu Mihai Crisan
| testamentul_politic_al_lui_mihai_eminescu_1-_de_dr._radu_mihai_crisan.pdf |
Dominatia banului international - de Mihai Eminescu ( Colaj de texte eminesciene realizat de Miron Manega - preluare)
De când lumea nu s-a văzut ca un popor să stea politiceste sus si economiceste jos; amândouă ordinele de lucruri stau într-o legătură strânsă; civilizaţia economică e muma celei politice. Legile demagogiei sunt factice, traduse de pe texte străine, supte din deget, pe când ele ar trebui să fie, dacă nu codificarea datinei juridice, cel puţin dictate si născute din necesităţi reale, imperios cerute de spiritul de echitate al poporului; nu reforme introduse în mod clandestin, necerute de nimenea sau vulgarizate ca o marfă nouă sau ca un nou spectacol.
Cea mai superficială socoteală din lume ar dovedi, îndestul, că puterea productivă a naţiei românesti n-a crescut, n-a putut să crească în raport cu groaza de cheltuieli pe care le-au impus formele de civilizaţie străină, introduse cu grămada în ţara noastră… Clasele productive au dat îndărăt; proprietarii mari si ţăranii au sărăcit; industria de casă si mestesugurile s-au stins cu desăvârsire -, iar clasele improductive, oamenii ce încurcă două buchi pe hârtie si aspiră a deveni deputaţi si ministri, advocaţii, s-au înmulţit cu asupră de măsură, dau tonul, conduc opinia publică.
Legile demagogiei
Am admis legi străine în toată puterea cuvântului, care substituie, pretutindenea si pururea, în locul noţiunilor naţie, ţară, român, noţiunea om, cetăţean al universului… Am creat o atmosferă publică pentru plante exotice, de care planta autohtonă moare… Azi avem cele mai înaintate instituţii liberale: control, suveranitatea poporului, consilii judeţene si comunale. Stăm mai bine pentru aceasta? Nu, de zece ori mai rău, căci instituţiile noi nu se potriveau cu starea noastră de cultură, cu suma puterilor muncitoare de care dispunem, cu calitatea muncii noastre, încât trebuie să le sleim pe acestea pentru a întreţine aparatul costisitor al statului modern.
Dacă în timpul când ni se promitea domnia virtuţii, cineva ar fi prezis ceea ce are să se întâmple peste câţiva ani, desigur ar fi fost declarat proroc mincinos. Să fi zis cineva că cei ce promiteau economii vor spori bugetul cheltuielilor cu 40%; că cei ce combat funcţionarismul vor spori numărul posturilor cu sutele; că cei ce sunt pentru independenţa alegătorilor vor face pe funcţionar să atârne atât de mult de autorităţile supreme încât aceste mii de oameni să voteze conform comandei din Bucuresti; că se va specula averea statului la bursă; că se vor da 17 milioane pe drumul de fier Cernavodă-Chiustenge (Constanţa n.r.), care nu face nici cinci, si că patru milioane din preţul de cumpărătură se va împărţi între membrii Adunărilor; că se va constata cumcă o seamă de judecători si de administratori în România sunt tovarăsi de câstig ca bandiţii de codru. Daca cineva ar fi prezis toate acestea lumea ar fi râs de dânsul si totusi nu numai acestea, ci multe altele s-au întâmplat si se întâmplă zilnic, fără ca opiniunea publică să se mai poată irita măcar.
Corupţia si bugetofagii
Cestiunea economică la noi nu e numai o cestiune a miscării bunurilor; ea e mai adâncă, e socială si morală. Fără muncă si fără capitalizarea ei, adică fără economie, nu există libertate. Celui care n-are nimic si nu stie să se apuce de nici un mestesug dă-i toate libertăţile posibile, tot rob e, robul nevoilor lui, robul celui dintâi care ţine o bucată de pâine în mână. Nu există alt izvor de avuţie decât sau munca, fie actuală, fie capitalizată, sau sustragerea, furtul. Când vedem milionari făcând avere fără muncă si fără capital nu mai e îndoială că ceea ce au ei a pierdut cineva.
Mita e-n stare să pătrunză orisiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele si averea unei generaţii… Oameni care au comis crime grave se plimbă pe strade, ocupă funcţiuni înalte, în loc de a-si petrece viaţa la puscărie… Funcţiunile publice sunt, adesea, în mâinile unor oameni stricaţi, loviţi de sentinţe judecătoresti. Acei ce compun grosul acestei armate de flibustieri politici sunt bugetofagii, gheseftarii de toată mâna, care, în schimbul foloaselor lor individuale, dau conducătorilor lor o supunere mai mult decât oarbă. Elemente economice nesănătoase, jucători la bursă si întreprinzători sarlatani, se urcă, cu repejune, în clasele superioare ale societăţii omenesti… Justiţia, subordonată politicii, a devenit o ficţiune. Spre exemplu: un om e implicat într-o mare afacere pe cât se poate de scandaloasă, care se denunţă. Acest om este menţinut în funcţie, dirijază însusi cercetările făcute contra sa; partidul ţine morţis a-l reabilita, alegându-l în Senat. Partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale care calcă făgăduielile făcute naţiei în ajunul alegerilor si trec, totusi, drept reprezentanţi ai voinţei legale si sincere a ţării… Cauza acestei organizări stricte e interesul bănesc, nu comunitatea de idei, organizare egală cu aceea a partidei ilustre Mafia si Camorra, care miroase de departe a puscărie.
Mizeria artificială
Oare nu e caracteristic pentru tratamentul de care se bucură populaţiile noastre din partea administraţiei si a fiscului când constatăm că, în acelasi timp în care zeci de mii de străini imigrează în fiece an, românii, din contră, părăsesc ţara lor, ca soarecii o corabie care arde, si că emigrează? La noi mizeria e produsă, în mod artificial, prin introducerea unei organizaţii si a unor legi străine, nepotrivite cu stadiul de dezvoltare economică a ţării, organizaţie care costă prea scump si nu produce nimic. Asa încât, departe de-a vedea existenţa statului asigurată prin cârma puternică si prevăzătoare a tot ce poate produce naţia mai viguros, mai onest si mai inteligent, suntem, din contră, avizaţi de-a astepta siguranţa acestei existenţe de la pomana împrejurărilor externe, care să postuleze fiinţa statului român ca pe un fel de necesitate internaţională. Acea necesitate internaţională n-are nevoie de-a ţine seama de sentimentele noastre intime, ci numai de existenţa unui petec de pământ cvasineutru lângă Dunăre.
Perspective
Vom avea de-acum înainte dominaţia banului internaţional, impusă de străini; libertatea de muncă si tranzacţiuni; teoria de luptă pe picior în aparenţă egal, în realitate inegal. Si, în această luptă învinge cel pentru care orice mijloc de câstig e bun. Urmare ei, capitalul, care ar trebui să fie si să rămână ceea ce este prin natura lui, adică un rezultat al muncii si, totodată, un instrument al ei, e, adesea, ca posesiune individuală, rezultatul unor uneltiri vinovate, a exploatării publicului prin întreprinderi hazardate si fără trăinicie, a jocului de bursă, a minciunii.
Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei crestine. Shakespeare cedează în faţa bufoneriilor si dramelor de incest si adulteriu, cancanul alungă pe Beethoven, ideile mari asfinţesc, zeii mor.
(Colaj de texte eminesciene realizat de Miron Manega)
EXPLICATIO
În întâmpinarea ideii că Mihai Eminescu n-ar mai fi „la modă“, am realizat acest colaj din textele jurnalistice ale marelui poet. Am vrut să arătăm, prin aceasta, că Eminescu nu a fost doar poet si gânditor, ci si primul analist economic din istoria României. „Diagnosticele“ si soluţiile lui economice, publicate în perioada 1870-1889, sunt valabile si astăzi. Iar cele scrise de el la sfârsitul secolului al XIX-lea par inspirate din realitatea de azi. Ne-a usurat munca - si mulţumim pe această cale autorului - cartea lui Radu Mihai Crisan (scriitor si doctor în economie), „Eminescu interzis“, apărută la Editura Criterion Publishing. Textele colajului nostru au fost extrase din publicaţiile „Albina“, „Familia“, „Federaţiunea“, „Convorbiri Literare“, „Curierul de Iasi“ (1870-1877), colecţia ziarului „Timpul“ (1877-1883) si din manuscrise publicate postum. www.sfin.ro/
In Memoriam Grigore Vieru - "Sunt nationalist"
IMNUL REGAL (Vasile Alecsandri - 1866)
